Dacă a fost liniștită toată ziua, am bănuit că spre seară Miriam se va “răzvrăti” într-un fel specific ei.
Am ieșit pe terasă sa privesc apusul care acoperea muntele.
    Aduceam în minte cântecele bunicii, îmi răsunau ca un murmur obosit și trist.
    Nu am priceput niciodată ce anume murmura ușor …
    Miriam a apărut în liniștea șoaptelor din amintirile mele. Ținea cu grijă în mâini globul cu îngeraș. Trebuia sa-mi imaginez că în mod sigur dorește să “discutăm”, era noul ei mod de abordare.
– Miriam, e răcoare !
– Și dacă e, tu de ce “stați” ?
– Cine , Miriam ? Sunt doar eu…poate ai dorit să spui “stai”, nu ?
– Nuuu, stai de vorbă cu muntele, te-am urmărit din ușă…
    Am remarcat aceeași privire plină de taina, ochii ei mari, căprui ascundeau parcă misterele universului.
– De ce ai…